Aventuri Psihologice — Copilăria și încrederea în sine

 

O să îți povestesc o scurtă întâmplare din copilăria mea, care mi-a influențat definitiv traiectoria în viață. Și a pus bazele persoanei în care m-am transformat.

 

Ceea ce ni se întâmplă în copilarie are un mare impact asupra adultului în care urmează să ne transformăm.

 

Când eram copil, îmi plăcea să mănânc (destul de mult, aș adăuga). Și, din această cauză, am ajuns să cântăresc destul de multe kilograme. Eram (și încă mai sunt) un mare pofticios.

 

Câte kilograme aveam? Din câte îmi aduc aminte, la 12 ani cântăream 81 de kilograme.

 

Evident, eram tot timpul ținta glumelor răutăcioase. Unii copii au prea puține kilograme, alții au prea multe. Cu toate acestea, fiecare ne dorim să fim acceptați și iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru cum ar trebui să arătăm în ochii altora.

 

Ei bine, după mulți ani, am înțeles că majoritatea oamenilor sunt condiționați să vadă doar o realitate concretă, observabilă și palpabilă. Și deseori, valoarea unui om este dată de prima impresie.

 

Tot ce puteai vedea la mine era un copil durduliu, care se mișca greu și care abia putea participa la jocurile celorlalți copii.

 

Nu eram bun la fotbal, nu eram bun la de-a v-ați ascunselea, nu eram bun la alergat.

 

Eram totuși bun la Țară țară, vrem ostaști, pentru că nimeni nu reușea să spargă zidul echipei din care făceam eu parte.

 

Cu toate acestea, replicile înțepătoare, repetate zi de zi, și-au pus amprenta asupra personalității mele.

 

M-am închis și m-am retras în propria-mi lume. Am găsit refugiu în cărți, în cunoaștere și în învățătură. Mi-a fost tot mai teamă să-mi arăt personalitatea și să fiu eu. Psihologic, mi-am dezvoltat straturi de protecție. Iar fizic, am colecționat kilograme.

 

Jocul meu interior a devenit să învăț cel mai bine, să fiu elevul premiant și să mă remarc prin altceva. Ca să pot primi atenție și acceptare.

 

Pentru mulți, mulți ani, acesta a fost refugiul meu, protecția mea principală. Dar, mai devreme sau mai târziu, toate jocurile pe care le jucăm, atât cu noi înșine cât și cu ceilalți, devin ineficiente. Ajung să nu mai funcționeze.

 

(Și atunci ce e de făcut? Simplu, încetăm să ne mai jucăm)

 

La 17 ani, cântăream 130 kilograme. Deși, un an mai târziu, slăbisem 40 de kilograme, încrederea în sine nu mi-a revenit când am scăpat de ele.

 

În continuare mi-era greu să îmi arăt personalitatea, din teama de a fi respins. Dar măcar începusem să fac progrese.

 

Când am realizat că, după ce am slăbit peste 40 de kilograme, eu tot nu eram liber să fiu eu însumi cu adevărat, fără teamă de judecata celorlalți, mi-am dat seama că poate altceva era în neregulă, și nu avea de-a face cu kilogramele mele.

 

Așa că, de-a lungul anilor, am fost atras înspre psihologie (la nivel de amator), către gândirea New-Age și înspre orice m-ar fi ajutat să îmi “repar” ego-ul rănit. Am citit și am aplicat. Și am observat rezultatele.

 

Pentru a scurta povestea, până la urmă am reușit să-mi recâștig încrederea în sine și s-o iau înapoi de unde am lăsat-o — din mâinile celorlalți.

 

Ca și copii, nu ne gândim prea mult cui ne oferim darul vulnerabilității și al încrederii noastre.

 

Dar e ca și un joc de noroc, și asta pentru că cel sau cea în fața căruia ne deschidem fie va avea grijă de darul oferit — încrederea și vulnerabilitatea noastră…

 

Fie va trece ca un bivol printr-un magazin de porțelanuri.

 

După “scurta” mea incursiune în psihologie (doar ultimii 15 ani), mi-am dat seama că nu e ușor să ne (re)construim încrederea în sine. Mai ales când ea ajunge să depindă de validarea pe care o așteptăm de la alți oameni.

 

Mai ales când nu suntem conștienți că așteptăm validare exterioară.

 

Mai ales când suntem puși constant sub presiune psihologică.

 

Mai ales când ceilalți ne fac să ne îndoim constant de propria noastră valoare ca ființă umană.

 

Dar, în momentul în care îți redescoperi valoarea personală, indiferent de ceea ce cred alții despre tine, vei vedea cât de multă putere interioară se află în tine însuți. Și asta e valabil pentru fiecare dintre noi.

 

Ca să ajungi în acel punct, e necesar să renunți, în mod voluntar, la nevoia de validare exterioară. Atenție, am spus să renunți la nevoia de validare și nu la validarea în sine. Validarea exterioară e binevenită oricând.

 

Cheia este să nu avem nevoie de ea. Și să nu ne legăm încrederea în sine , din punct de vedere psihologic, de cât de mult ne plac sau nu cei din jur. Încrederea în sine trebuie să vină întotdeauna… ei bine, din sine, din interior.

 

Personal, prefer să cred în propria-mi mentalitate.

 

Prefer, pe cât posibil, să mă compar doar cu mine însumi, cu cel care am fost în urmă cu 6 luni sau 6 ani. Și să văd progresul personal. Să observ cum am reușit, în ultimii ani, să-mi transform propria-mi mentalitate, adică dialogul interior, în bine.

 

Știu că nu e la îndemâna oricui să “sape” în propria ființă, timp de 15 ani, ca să aducă la suprafață diamantele personale, ascunse adânc de tot, sub noroiul cu care fiecare suntem împroșcați zilnic.

 

Dar merită. Mie mi-a prins bine. Provocările, dificultățile, respingerea din partea celorlalți, toate acestea ne formează, ne cizelează și ne dau tărie, putere interioară și motivație să devenim cea mai bună versiune a noastră.

 

Mi-ar fi prins totuși bine să îmi pot recunoaște valoarea ca ființă umană, indiferent câte kilograme aveam, fără incursiunea de 15 ani în propria mea psihologie.

 

Și, uneori, mă gândesc cum ar fi fost dacă eram un copil “normal“. Dar ce-a fost, a fost. O experiență trăită pe propria noastră piele ne învață lecții importante. Și vine un moment când ne dăm seama că nu am fi vrut să fie altfel, indiferent cât de inconfortabil sau dureros a fost ce ni s-a întâmplat.

 

Ei bine, acestea fiind spuse, mă întorc la ale mele, în principiu să găsesc eternitatea și să ascult muzică trance.

 

V-am pupat, hakuna matata.

Comentarii Facebook
Votezi?

Dan Munteanu

Îți ofer idei și discuții atipice ca să găsești liniștea interioară și să gândești pozitiv.

2 răspunsuri

  1. Maryan spune:

    Salut, Dan.
    Vreau sa iti transmit ca e un articol interesant ca de obicei.
    Foarte interesanta parte cu copilaria. Atunci, se formeaza o mare parte din credintele noastre.
    Eram curios sa intreb, ai mentionat termenul New Age. Am mai auzit de aceasta denumire pana acum, insa din cate stiu parca se refera la religie.
    Cred ca ar trebui sa scrii mai des pe blog!
    Toate cele bune!

     
    • Dan Munteanu spune:

      Salut, multumesc pentru aprecieri. Da, in copilarie se formeaza acele convingeri, asa este si ne modeleaza.
      Se pot schimba acele convingeri cand esti adult, dar numai daca ajungi sa ai un nivel ridicat de autocunoastere. De aceea – meditatie, meditatie, meditatie, instrospectie, auto-observare.
      Termenul New Age nu cred ca e neaparat legat doar religie. E un termen general care descrie invataturi alternative, din domeniul spiritualitatii, misticismului, holismului si ecologismului.
      Invataturile New Age sunt alternative la cele “main-stream”, de ex. doctrinele religioase.
      Legat de cat de des scriu – cum simt, pana la urma 🙂 Si daca vad ca exista interes.
      Mersi de vizita, e o placere sa te am ca cititor.

       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.