De ce am încetat să mai fiu normal?

Acest articol este anormal și nu este recomandat cititorilor cu un simț foarte scăzut sau inexistent al umorului. Citirea lui prezintă un risc ridicat de apăsare a propriilor butoane emoționale! 

 

Anul acesta, prin vară, o să fac 33 de ani. Și trebuie să îți mărturisesc ceva. Am încetat să mai fiu normal de câțiva ani buni încoace.

 

Nu știu cum s-a întâmplat, dar cred că am luat-o razna de tot. Nu mă mai pot adapta la ceea ce oamenii spun că înseamnă normalitate în ziua de azi.

 

Mă uit în jur, la cei de vârsta mea. Majoritatea joacă același rol dintr-un scenariu tras la indigo. Parcă toți s-au înteles în secret să joace în același film, fiecare în interpretarea lui diferită. Aceleași roluri cu alte haine.

 

Mie parcă nu-mi vine să intru în joc.

Nu-mi vine nici să mă așez la casa mea.

Nu-mi vine să prind rădăcini.

Nu-mi vine să-mi bag mințile în cap.

Nu-mi vine sa mă căsătoresc, doar ca să pot divorța peste câțiva ani.

Nu-mi vine să-mi caut un loc de muncă, doar ca să trăiesc cu iluzia că salariul lunar înseamnă siguranță și stabilitate.

 

Și, de mai bine de 10 ani, nu mă mai pot uita la televizor, decât dacă e stins.

 

Cred ca e prea târziu pentru mine ca să mă mai întorc la normalitate.

 

Nu știu cum s-a întâmplat exact, dar cred că în urma cu vreo 10 ani, am inceput, încetul cu încetul, să îmi pierd mințile. Oare le voi mai regăsi vreodata? Cine știe…

 

Probabil că tu, cel sau cea care mă citești acum, te întrebi oare ce l-a făcut pe Dan să o ia razna?

 

Mă bucur nespus că mi-ai pus această întrebare!

 

Sunt mai mult decât fericit să îți răspund. În continuare, vei putea citi câteva dintre motivele mele, pentru care am renunțat să mai fiu normal.

 

Pentru că vreau ca munca pe care o fac să imi aducă implinire și să conteze pentru binele umanității, ca întreg. Pe lumea asta, sunt destui roboței care muncesc doar pentru bani. Nu cred că mai e loc și pentru mine.

 

Pentru că nu am nici o intenție să-mi petrec majoritatea timpului cu alți oameni, care au ales să se domesticeascăpentru a primi o mică recompensă la final de lună, de la un stăpân care uneori e benevolent, iar alteori e turbulent (vorbesc de șefu’, desigur).

 

Pe același subiect, nu am nici o intenție să îmi iau pauze de țigare din oră în oră, doar pentru că munca pe care o fac mă consumă și mă stresează atât de tare, încât trebuie să mă amorțesc singur, deci să mă autosedez, ca să pot continua să o fac.

 

Pentru că e clar că sistemul de învățământ nu mai e stabil și e complet neadecvat realității din ziua de azi. Scopul lui final este să creeze soldăței obedienți, care sunt formați să asculte de o formă de autoritate. Acești soldăței ajung să fie doar niște rotițe foarte ușor de înlocuit dintr-un angrenaj numit Sistem.

 

Deoarece, pentru a găsi libertatea financiară, trebuie să îți găsești propriul drum în viață și să înveți ceea ce nu ți s-a predat în școală și nici nu ți se va preda vreodată. Culmea e că trebuie să înveți de la oameni care au luat-o și ei pe arătură (în sensul bun al cuvântului, desigur). Adică oameni care au refuzat să urmeze turma.

 

Ca să pot învăța despre Legea Atracției și despre cum pot să o pun în aplicare. Ca să pot fi bucuros fără un motiv anume, să am parte de sincronicități și de acces la inteligența infinită a Universului în care trăim. În același timp, să zâmbesc cu gura până la urechi, atunci când toate se aranjează de la sine, mai bine decât aș fi putut eu să le aranjez vreodată.

 

Dacă ai citit până aici și încă nu te-ai convins că sunt dus cu pluta, mai stai un pic, te mai așteaptă câteva surprize în continuare.

 

Am renunțat să mai fiu normal, ca să mă pot plimba cu bicicleta prin parc, dimineața, pe când alții abia și-au deschis pagina de Facebook, la birou. Știu ce gândești, țara asta se duce de râpă din cauza unora ca mine. Ar trebui să fiu și eu la birou, cu pagina de Facebook deschisă, nu-i așa?

 

Am renunțat la normalitate ca să pot învăța și aprofunda noțiuni de teorie și de producție muzicală. Ca să învăț cum se mixează două sau mai multe piese și să creez colaje muzicale, prin care trezesc un carusel de emoții în inimile ascultătorilor. Și mai ales, ca să stau 3 ore și să lucrez la aceeași tranziție dintre două piese, doar ca îmbinarea dintre ele să sune perfect. Pentru că îmi place să fac asta!

 

Pentru că îmi place uneori să stau în liniște, pe o bancă în parc, iar alteori într-o piață aglomerată și doar să observ oamenii, fără să-i judec. Și da, e posibil să nu judeci oamenii, e efectul direct al practicii îndelungate a meditației. În spatele fiecărui chip necunoscut, se ascunde ceva neexprimat. Poate o emoție, poate o dorință, o nevoie, un gând, o atitudine. Îmi plac foarte mult oamenii care își aduc aminte să trăiască cu inima deschisă. Pentru că ei încă mai îndrăznesc să fie vulnerabili într-o lume nebună, nebună. Pardon, voiam să spun normală.

 

Ca să pot învăța ce este meditația și cum mă ajută ea să mă reconectez cu propria mea intuiție, cunoscută și sub alte nume cum ar fi Inteligența Infinită, Sursa, Super-Ego-ul, etc..

 

Ca să pot medita imediat după ce mă trezesc, timp de 20-30 de minute, fără să mă grăbesc să ajung la un loc de muncă. Și ca să-mi încep ziua în ritmul cel mai potrivit pentru mine.

 

Ca să pot lucra 8 ore în șir, duminică după-masa, poate chiar seara sau noaptea, poate chiar de sărbători, la un proiect care mi-e drag și vreau să-l finalizez și să-l public. Doar pentru că atunci am simțit inspirația să lucrez la el.

 

Ca să pot să-i învăț și pe alții tot ceea ce am învățat, aprofundat și perfecționat în peste 10 ani de programare, dezvoltare personală, practică a meditației și studiu individual.

 

Ca să pot lucra în orice cafenea din care-mi face plăcere să lucrez, ca o ciudățenie ambulantă, în timp ce alții doar vin să-și etaleze țoalele noi, să dea o carte sau să se plângă de toanele șefului.

 

Dacă normalitatea mea este prețul pe care a trebuit să-l plătesc pentru toate astea, atunci sunt bucuros că l-am plătit.

 

Nu vreau să fiu normal și să râd la glume proaste, spuse de șefu’, doar pentru că are statut social mai mare ca mine și sunt obligat să râd, altfel nu pap mărire de salariu.

 

În schimb, vreau să simt bucuria de-a trăi în fiecare zi în care-mi deschid ochii. Vreau să investesc timp, energie și emoții pozitive în tot ceea ce contează cu adevărat și e important pentru mine. Dacă sunt plătit pentru asta, bine. Dacă nu, tot e bine.

 

Pentru că vreau să-i ajut pe semenii mei să se reconecteze la propria lor intuiție. Ca să se poată regăsi, reinventa și simți din nou bucuria de-a trăi.

 

Ia să vedem, de ce am mai renunțat eu să fiu normal?

 

Ca să mă pot bucura din nou de viață, cu inima deschisă, cu o inimă de copil.

 

Ca să pot testa și aplica învățăturile lui Eckhart Tolle, pentru a regăsi Puterea Prezentului. Și da, chiar funcționează.

 

Ca să pot scrie liniștit pe blog-ul Voință De Fier și să înregistrez podcasturi cu idei propuse de cititori.

 

Ca să pot face voluntariat la biblioteca județeană.

 

Ca să mă pot angaja într-o zi de luni, iar marți dimineața să-mi dau demisia (da, zile consecutive).

 

Pentru ca, în altă săptămână, să mă angajez într-o zi de marți, să-mi iau liber miercuri, iar joi să-mi dau demisia (da, chiar am făcut asta).

 

Și mai știi de ce am renunțat să fiu normal?

 

Pentru că am văzut prea mulți oameni dragi mie, care s-au luptat din răsputeri să ducă o viață normală, să se încadreze într-un tipar de normalitate care, până la urmă, era de neatins. Ca rezultat, au uitat de ei, au uitat de chemarea inimii lor și au uitat să se iubească pe ei înșiși. Odihnească-se în pace.

 

Așa că te rog, spune-mi că nu sunt normal. Spune-mi că sunt loco. Spune-mi că sunt iresponsabil. Spune-mi că sunt un visător naiv. Spune-mi că e prea devreme să am criza vârstei mijlocii. E perfect OK. E dreptul tău să crezi ce vrei despre mine.

 

Prefer să-mi ascult intuiția și să găsesc bucurie în tot ceea ce fac zilnic. Prefer să trăiesc o viață pentru care simt că sunt recunoscător în fiecare clipă.

 

Așa că, în încheiere, în tonul articolului, Pace Ție și un călduros La Mulți Ani!

 

Te las, mă cheamă doctorul să-mi iau pastilele.

 

Votezi?

Dan Munteanu

Îți ofer idei și discuții atipice. Găsește liniștea interioară și gândește pozitiv.

De asemenea, ai putea dori...

6 răspunsuri

  1. Anonim spune:

    Da, chiar ESTI loco! Congrats! 😉

     
  2. Alex Morar spune:

    Lumea nu stie cum este, ce emotii iti provoacă unele experiențele si ca ar trebui sa fi detașat cand majoritatea incearca sa fie serioși.
    E bine, fi cum vrei tu sa fi.
    Chiat am râs la unele faze! :))

     
  3. Adriana spune:

    In momentul cand am devenit ,,anormala,, am fost catalogata de ceilalti ca ciudata , nebuna, atipica. Dar clar este ca personal ma simt bine in pielea mea si nu imi pasa de efectul ,,turmei,,

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.